Rezervatia Bucegi

Rezervaţia Bucegi (Parcul natural Bucegi)

(Judeţele Prahova, Dîmboviţa. Brasov)

în lanţul Carpaţilor noştri, Munţii Bucegi prezintă un spe­cific deosebit, determinat de natura rocilor, relief şi comple­xele biogeografice. Aşezaţi între valea Prahovei, culoarul Rucăr-Bran şi masivul Leaota, Bucegi! sînt alcătuiţi în linii generale dintr-un arc de culmi în formă de potcoavă, deschis către miazăzi, din mijlocul căruia îşi trage izvoarele rîul Ialomiţa. Cele două ramuri principale ale „potcoavei” con­verg la extremitatea nordică a masivului în vîrful Omul (2505 m), punctul culminant al masivului şi unul dintre cele mai înalte vîrfuri din Carpaţi. Ramura răsăriteană, dinspre valea Prahovei, cuprinde munţi ce se ridică între 2000 şi 2500 m altitudine şi care descresc de la nord spre sud: Obîrşia (2480 m). Coştila (2490 m), Caraiman (2384 m), Jepii Mici (2143 m), Jepii Mari (2071 m), Piatra Arsă (2044 m), Furnica (2103 m), Vîrful cu Dor (2030 in) ş.a. Versantul pra­hovean este stîncos şi abrupt, are o diferenţă de nivel de peste 900 m, prezintă pereţi goi de stîncă, brăzdaţi de hornuri adînci şi încinşi cu brîne înierbate, colţi şi ţarcuri ce domină văgăunile adînci ale văilor — Morarului, Cerbului, Valea Albă, Jepilor, Urlătoarea Mare, Babei, Izvorul Dorului.

În contrast izbitor cu versantul abrupt prahovean, de cealaltă parte a munţilor, spre Izvorul Dorului şi Ialomiţa, se întinde un platou înalt, acoperit cu întinse pajişti alpine şi jnepenişuri. Lung de aproximativ 12 km şi lat pînă la 3 km, platoul înclină de la nord către sud, coborînd de la 2350 la 1800 m altitudine, între văile Izvorul Dorului şi Ialomiţa, urmează şirul munţilor Babele (2294 m), Cocora (2191 m), Lăptici (1872 m), Blana (1875 m), Oboarele (1707 m), Dichiu (1713 m) ce descresc în altitudine de la nord către sud şi se ridică numai cu puţin deasupra nivelului platoului. La sud de şaua Dichiului se află mai mulţi munţi mărunţi care sfîr­şesc în coama Plaiul Domnesc, deasupra localităţii Moroeni.

La vest de valea Ialomiţei se desfăşoară cea de a doua ramură principală a masivului. Desprinsă din vîrful Omul ea se îndreaptă mai întîi spre vest prin munţii Doamnele (2402 m) şi Bătrîna (2181 in), apoi se arcuieşte şi se îndreaptă către sud, prin munţii (Grohotişu (2108 m în VI. Colţii Ţapu­lui), Strungile Mari (2089 m), Şaua Strunga (1909 m), prin care trece drumul ce leagă valea Ialomiţei cu regiunea Bra-nului, apoi munţii Tătarii (1998 m), Deleanu (1901 m), Lucă-cilă (1895 m), Zănoaga (1788 m).

Începînd de la vîrful Omul şi pînă la Şaua Strunga, pei­sajul este asemănător cu cel prahovean; se impune un profil asimetric cu versanţi externi stîncoşi şi abrupţi şi suprafeţe interioare uşor înclinate şi în cea mai mare parte acoperite cu întinse pajişti alpine şi subalpine. La sud de Strunga, ceilalţi munţi, începînd cu Tătarii, au coame largi şi povîrnişuri ierboase sau păduroase.

În afara celor două ramuri, din vîrful Omul se mai desprind o serie de culmi scurte dar ia fel de abrupte. Astfel, către est se întinde muntele Morarii, în nord-est se ridică măreţ Buc­şoiu (2492 m), al cărui piept formează o parte din cumpăna apelor dintre bazinul Prahovei şi cel al Bîrsei, iar către nord creasta Padina Crucii, ce separă căldările glaciare Mălăeşti (spre est) şi Ţigăneşti (vest) şi muntele Ţigăneşti.

Valea Ialomiţei, al cărei bazin superior îl formează pîra­iele Bătrîna, Doamnele, Obîrşia şi Sugari, se desfăşoară aproape prin centrul masivului şi are mai multe chei (Urşilor, Peşte­rii, Tătaru, Zănoaga, Orzea etc.) ce alternează cu bazinele depresionare (Peştera, Padina, Bolboci etc.), în unele existînd lacuri de baraj.

Munţii Bucegi reprezintă una din regiunile cele mai în­drăgite şi căutate de iubitorii de frumos şi inedit, potecile sale fiind străbătute cu multe secole în urmă. în egală măsură cer­cetarea şi explicarea structurii geologice, a peisajului geomor-fologic, ca şi a complexităţii vegetaţiei şi faunei sale au stat în atenţia specialiştilor. Există numeroase articole şi studii care se referă la alcătuirea petrografică, la relevarea particu­larităţilor tectonice si structurale ale Bucegilor.

Un studiu complex asupra Bucegilor, cu explicaţii detaliate privind relieful glaciar, periglaciar, petrografie, structural etc. a fost realizat de V alena Velcea (1960).

Munţii Bucegi au reprezentat şi regiunea unde s-au rea­lizat foarte multe cercetări monografice asupra principalelor grupe de plante inferioare (talofite) şi superioare (cormofite). Dale sporadice privind flora micrologică cu un studiu detaliat a fost efec­tuat între anii 1955—1959 de Eugenia Eliade, care a identi­ficat 365 de specii din 41 de familii parazite pe 347 plante-gazdă şi saprofite pe diverse substraturi. Dintre aceste.a, 26 specii sînt noi pentru microflora României; de asemenea, s-au găsit 29 plante-gazdă noi pentru 27 specii de macromi-cete rare în flora ţării noastre. Flora lichenologică a fost stu­diată în care au identificat un număr de peste 300 specii de licheni. C. Moruzi şi Kl. Petria au eviden­ţiat un număr de 39 taxoni, dintre care patru sînt forme noi pentru flora lichenologică a ţării: Cladonia silvatica f. sore-diata, C. digitala L denticulata, C. coniocrea f. odontata, Usnea articulata f. leitauana.

Flora plantelor vasculare a fost studiată de marele pasionat al florei Bucegilor, Al. Beldie (1967), care tirnp de 30 de ani a „înmănuncheat toate cunoştinţele actuale asupra florei şi vegetaţiei masivului”; sînt indicate în monografia sa Flora şi vegetaţia munţilor Bucegi (1967) un număr de 1185 taxoni, dintre care 170 de specii sînt nesemnalate în flora teritoriului cercetat, iar 31 taxoni sînt noi pentru ştiinţă (subspecii, va­rietăţi, forme). Studiul florei este completat cu cel al vegeta­ţiei, in care sînt descrise 20 de asociaţii vegetale noi şi sini prezentate date asupra ecologiei plantelor alpine şi succesiunea în spaţiu a asociaţiilor în funcţie de condiţiile staţionale.

Fauna Bucegilor, în comparaţie cu alte masive muntoase din ţară, este foarte bine cunoscută. Studiile efectuate de spe­cialişti au fost mult înlesnite de. Staţiunea zoologică din Sinaia, întemeiată în anul 1922, care funcţionează pe lîngă Faculta­tea de Biologie a Universităţii din Bucureşti şi de Cabana Naturalistilor de pe .Ţepi, fondata de Societatea naturaliştilor din România (1927), care aparţine Staţiunii zoologice amintite.

Fauna nevertebratelor, foarte interesantă, a format obiec­tul a numeroase cercetări. Afluenţii văii Prahovei şi ai Ialomiţei adăpostesc în apele lor, ca şi în izvoarele reci, o bogată şi variată faună, din care au fost studiate grupele de viermi, crustacee. Fauna moluştelor şi gasteropodelor a fost cercetată de Al.Grossu, care a identificat în acest masiv aproximativ 108 specii şi varietăţi, multe dintre ele endemisme.

Fauna vertebratelor este bine reprezentată în pădurile ce înconjoară poalele masi­vului, ca şi în etajul subalpin. Dintre mamiferele studiate de 6″. Macheş sînt frecvente: cerbii, căprioarele, mistreţii. rîşii, lupii, vulpile, veveriţa, pîrşul mare, pîrşul cu coadă stufoasă, pîrşul de alun, şoarecele scurmător ş. a. Fauna orni­tologică, cercetată de I. Cătuneanu, este reprezentată de cocoşul de munte, vulturul pleşuv sur , vulturul pleşuv brun, acvila încălţată, şorecarul comun, corbul, mierla de piatră, fluturele de piatră, mierla gulerată alpină, mierla de pîrău , forfecuţa gălbuie, fisa de munte, lăstunul mare ş. a. Fauna herpelologică (a reptilelor) a fost studiată de P. Fuhn şi este reprezentată prin aproxima­tiv 16 specii, Trebuie relevat faptul că atît biologii, cit şi geologii si geografii au susţinut de-a lungul anilor in multe articole necesitatea protejării acestui complex de forme, asociaţii şi peisaje şi au militat pentru realizarea rezervaţiilor natu­rale existente.

În prezent o bună parte din suprafaţa Munţilor Bucegi intră în componenţa cîtorva rezervaţii. Cea mai întinsă, sta­bilită iniţial în anul 1935 şi extinsă ulterior, ocupă abruptu-rile şi munţii din est, nord şi nord-vest. La acestea se adaugă două rezervaţii din bazinul Ialomiţei şi cîteva puncte fosili­fere din sudul acestor munţi.

Rezervaţia principală Avînd o formă asemănătoare unei uriaşe potcoave pe creasta Bucegilor, ea se. desfăşoară pe circa 6 680 ha, fiind unul din cele mai extinse spaţii de acest gen din ţara noastră. Limita inferioară se află in jurul valorilor de 1000 — 1100 m pe versantul prahovean al Bucegilor, iar cea superioară la peste 2500 m (Vf. Omu, 2505 m).

În rezervaţie se includ mai întîi, în extremitatea sud-es-tică, muntele Sf. Ana şi versanţii împăduriţi de sub vîrfurile Furnica şi Piatra Arsă, apoi atît pădurea, cit şi o bună parte din etajul stîncăriei şi pajiştilor din zona munţilor Jepii Mari, Jepii Mici, Caraiman şi Coştila. Cea mai mare parte din spaţiul rezervat cuprinde valea superioară a Cerbului, sectorul abrupt şi stîncos al munţilor Morarii, Bucşoiu Mic, Bucşoiu Mare, Oinu, Padina Crucii, Gaura, situate la peste 1600 m. în vestul Bucegilor, rezervaţia se întinde pînă la Şaua Strunga. Este o fîşie de pădure şi abrupt la peste 1650 in , desfăşurată îndeosebi pe clina vestică a munţilor Strunga. Grohotiş şi Guţanu. La acestea se adaugă munţii Babele, Bucura şi sectorul nordic al muntelui Doamnele.

În cuprinsul acestei rezervaţii, pe versantul sudic al Caraimanului şi pe valea Jepilor, s-a constituit o zonă ştiin­ţifică de protecţie absolută, care începînd din anul 1955 este scutită de păşunat. Această zonă, în suprafaţă de circa 200 ha, cuprinde brînele sudice ale Caraimanului, cu o vegetaţie specifică masivului.

Administrativ, rezervaţia principală din Bucegi aparţine ia trei judeţe – Prahova (3850 ha), Dîmboviţa (2060 ha), Braşov (770 ha). Ea are un caracter complex, cu elemente de relief extrem de spectaculoase, cu o geneză şi o evoluţie interesante, la care se adaugă o bogată paletă floristică şi faunistică, precum şi cîteva puncte în care geologii au depistat, urme de vieţuitoare ce au trăit cu multe milioane de ani in urmă în mările care acopereau această regiune. Multe din potecile turistice trec prin marginea rezervaţiei sau prin unele sectoare ale ei, prilej de “a admira cadrul natural şi de a – l ocroti.

În perimetrul rezervaţiei principale, rocile caracteristice sînt conglomeratele numite de geologi „de Bucegi”, datorită marii dezvoltări aici a acestui gen de formaţiune sedimen­tară atît în suprafaţă cît şi pe verticală (peste 1000 m gro­sime). în componenţa lor intră pietrişuri bine rulate, de na­tură diferită (calcar, şisturi cristaline, cuarţite, gnaise etc.), cimentate într-o masă grezoasă.

Privind cu atenţie versanţii văilor ce fragmentează marile abrupturi ale Bucegilor, observăm două aspecte semnificati­ve. Mai întîi dispoziţia stratificată in care pachete groase de conglomerate sunt separate de straturi subţiri de gresii

În partea superioară în al doilea rînd se remarcă înclinarea spre interiorul masivului a straielor conglomeratice. Un alt aspect îl dă aşa numita „formaţiune grezoasă de Babele”, in care iu masa grezoasă apar intercalaţii de microconglomerate sau blocuri rotunjite. Ea este prezentă în munţii Doamnele, Obîrşia, Gaura, dar mai ales în Babele, unde pe seama lor a rezultat şi un microrelief ruiniform distinct.

În jumătatea vestică a masivului, sub conglomerate, există o masă însemnată de calcare. Ele formează partea ; superioară a abruptului de sub Bătrîna, Doamnele, Groho­tişu. Strunga, iar mai la sud părţi însemnate din munţii Tă­taru, Lespezi şi mici sectoare pe valea Ialomiţei. Sînt calcare jurasice (bathoniene), dispuse în mai multe si rate cu cădere spre est. Conţinutul bogat, în fosile, descris în amănunt de geologi , conferă regiunii Tălaru-Strunga-Groholiş atributul unei interesante baze pentru cercetare şi studiu. Aici există cîteva puncte (şaua Strunga, valea Horoabei, muntele Grohotiş) recunoscute prin valoarea deosebită a speciilor identificate, multe dintre aces­tea fiind noutăţi în paleontologie. Pe baza analizei lor, s-au stabilit condiţiile de viaţă din jurasicul mijlociu şi din prima parte a celui superior, în zona Strunga, deşi arealul în care bancurile de roci fosilifere este larg, el desfăşurîndu-se atît la nord cît şi la sud de pas, deschiderile mai complete se află la sud, pe, un areal de aproape 1 km².

În deschiderile care apar pe abrupturile de 100 m ale culmii Strunguliţa pot fi deosebite diferite niveluri ale jura­sicului mediu şi superior. Ele au fost descrise de geologi în mai multe lucrări. Peste fundamentul cristalin, evi­denţiind condiţii de transgresiune marină, se află gresii şi microconglomerate cuarţitice pe circa 3 m grosime (bajocian); urmează, gresii calcaroase, calcare nisipoase dure, gresii fine, marno-caleare cenuşii, care reprezintă primul nivel fosilifer cu o mare bogăţie în specii de brahiopode. moluşte, corali, relevînd un mediu marin cald şi liniştit (bajocian). Deasupra lor sînt mai întîi calcare oolitice, gresii cuarţitice fine cu ciment calcaros, microconglomerate cu fragmente de lameli-branhiate şi foraminifere caracteristice unui bazin în care se resimt influenţele unui bogat aport continental (bajocian superior), apoi orizonturi de calcar fin, brun-gălbui care la partea superioară se termină cu o crustă de limonit, însoţită uneori de marne. Bancul conţine o faună de amoniţi bogată, în care s-au identificat forme aparţinînd la peste ’150 specii, îndeosebi din familiile Phylloceralidae, Lylhoceratidae, Ste-phanoceratidae etc. ; frecvente sînt speciile Calliphylloceras disputabilc, Holcopliylloceras mediteraneum , Phychophyllo-ccras flabellalum, etc.; nivelul marnos limonitic ce conţine cefalopode, gasteropode, crinoide şi mai multe specii de amoniţi. La partea superioară există marne, calcare mânioase şi calcare albe de Stranberg (jurasic superior).

În afara zonei Strunga-Strunguliţa, in perimetrul rezer­vaţiei principale clin Bucegi mai există cîteva puncte fosili­fere care prin abundenţa şi varietatea formelor fosile prezintă interes deosebit pentru paleontologi. Ele nu se află în vecină-tatea potecilor turistice, accesul fiind mult mai dificil, între acestea amintim: punctul de pe Valea Ţapului, afluent pe stingă al pîrîului Gaura, unde într-un nivel de calcare roşii, aflat la circa 1800 m, descrie o bogată faună de crinoide. (specii de Belanocrinus, Isocrinus, Cyrlocrinus, Pilocrinus etc.); punctul numit „La poliţe”, de pe versantul de nord-vest al muntelui Gaura, cu calcare roş­cate ce conţin amoniţi, belemniţi, brahiopode, lamelibrau-hiate; punctul de la Cariera Piatra Arsă, aflai la sud de pîrîul Piatra Arsă, la circa 1100 m, în alcătuirea căruia intră calcare albe cu orbitoline, pahiodonte şi corali, apoi blocuri de calcar fin cu calpionelle (cretacic inferior). AI doilea element ce imprimă caracterul complex al rezervaţiei, care constituie suportul celorlalte şi dă nota principală în peisaj, îl reprezintă relieful. El se remarcă printr-o multitudine de forme impuse de structura şi alcătuirea petrografică a masivului, cît mai ales de evoluţia îndelungată prin care a trecut acest masiv carpatic, în perimetrul rezervaţiei, in peisajul morfologic se disting: abrupturile, podurile interfluviale largi, crestele, circurile si văile glaciare, relieful carstic şi văile torenţiale.

Abrupturile dau nota Bucegilor, fiind dezvoltate mai ales pe conglomerate; doar în vest fîşia de calcare titonice imprimă un specific aparte. Impresionează în orice loc diferenţa de nivel de peste 600 m a abruptului, văile prăpăstioase şi a-proape lipsite de apă care le taie în culmi paralele, goliciunea pereţilor pe care dezagregarea acţionează intens ducînd la for­marea de grohotişuri şi a unui relief de turnuri, clăi, ace, strungi, pereţi surplombaţi, separaţi de crăpături adînci numite de alpinişti „ferestre” sau „fisuri”. Legat de înclinarea straielor, spre interiorul masivului, s-au individualizat poliţe si brîne folosite uneori drept poteci turistice, în- acest sens este renumita „brîna Caraimanului”. Crestele se desfăşoară preponderent în sectorul nordic al rezervaţiei. Aici ating cele mai mari dimensiuni (lungimi de l —2 km şi versanţi abrupţi de peste 400 m). Dacă cele mai extinse separă circu­rile şi văile glaciare, cele secundare (sub l km lungime) apar ca desprinse din abrupturile Bucegilor, ca rezultat al frag­mentării acestora de către o reţea de văi scurte şi prăpăstioase.

Circurile şi văile glaciare au o desfăşurare aproape radi-ară în jurul vîrfului Omu. Cea mai mare parte din complexele glaciare se află în limitele rezervaţiei, excepţie făcînd cele din bazinul Ialomiţei. Se includ în întregime complexele Gaura, Ţigăneşti, Mălăeşti, Moraru, Cerbu. Circurile, loje ale vechilor acumulări de gheaţă şi zăpadă, se află la obîrşia acestor văi, la înălţimi în jur de 2000—2200 m. Pe fundul circului există mase de grohotiş (cele mai vechi sînt acoperite de vegetaţie), acumulări recente de blocuri şi bolovani de­puse de avalanşe, în partea frontală, circurile se termină prin praguri glaciare înalte de zeci de metri, pe care apele pîra-ielor, mai ales primăvara sau după ploile bogate, înregistrează căderi spectaculoase.

Relieful carstic este legat de masa calcarelor de pe latura vestică a rezervaţiei, in sectorul Strunga-Grohotiş-Guţanu, iar local de unele blocuri cu dimensiuni mai mari incluse în masa de conglomerate. Specific este exocarstul cu Japiezuri în t’orme şi dimensiuni variabile, unele doline şi avene. Di­zolvarea se îmbină sezonier cu şiroirca, îngheţul şi dezgheţul, contribuind la dezvoltarea reliefului ruiniform de pe abrup­tul calcaros.

Vegetaţia constituie nu numai haina care delimitează şi detaliază peisajul, dar îi imprimă nuanţe extrem de variate de la un sezon la altul. Desigur, dezvoltarea reliefului pe înăl­ţimi pînă la 2505 m, alcătuirea lui dintr-un complex de supra­feţe cu înclinări de la cîteva grade la abrupturi, expunerile extrem de diferite da şi suportul de conglomerate, calcare, gresii impun etajarca principalelor formaţiuni vegetale şi o diversitate de aspecte locale.

Teritoriul marii rezervaţii din Bucegi include, trei etaje de vegetaţie:Etajul montan superior — reprezentat pe versantul pra­hovean al masivului numai in porţiunea dintre Sinaia şi valea Morarului. Asociaţia dominantă aici este făgetul cu brad specific Carpaţilor Orientali şi Meridionali (pînă la valea Oltului), cu întreaga sa compoziţie floristică.

Pătura ierbacee cuprinde elemente carpatice, cum sînt: colţişorul, vulturica, odoleanul, tătăneasa , mierea ursului, piciorul cocoşului, floarea paştilor. Cu totul remarcabil este arboretul secular de brad de la Sinaia (lîngă castelul Peleş), care mai cuprinde încă arbori monumentali pînă la 50 m înălţime şi diametre considerabile. De asemenea, unul dintre cele mai frumoase arborete pure de brad din Bucegi, deşi mai tinăr, se găseşte deasupra localităţii Poiana Ţapului, în drumul spre cascada Urlătoarea.

Între speciile cu răspîndire sporadică în Carpaţi şi carac­teristice acestui etaj de vegetaţie menţionăm in primul rînd tisa , care se află in exemplare izolate sau în pilcuri în cîteva staţiuni, şi anume: la stîncile Sf. Ana (2 exemplare); valea Peleşului; sub stincile de sub Poiana Stînci, la 1050 m, şi deasupra carierei de piatră Piatra Arsă; pe Jepii Mici; pe valea Comorilor, la circa 1250 m; pe Carai­man, in vîlcelul Spălat de sub colţul Picătura, la 1280 m alti­tudine (circa 10 exemplare).

O altă raritate în cuprinsul masivului este salba moale , care se află numai in cuprinsul acestei rezervaţii, în apropiere de stîncile Sf. Ana, în pădurea Jepii Mari şi pe valea Urlătoarea Mică din Jepii Mici. Datorită poziţiei lor adăpostite şi calcarelor titonice, stîncile Sf. Ana de deasupra Sinaiei au favorizat menţinerea unor elemente rare ca liliacul, iedera albă prezentată o altitudine excepţională a unor specii lemnoase proprii regiunilor inferioare: prunul, lemnul, alunul, frasinul.

În lumea pâraielor şi în cheile acestora se fală o vegetaţie foarte bogată. Dintre numeroasele specii, majoritatea de staturpă înaltă menţionăm: lăptucul oii, lopăţeana, solandul, magul,piciorul cocoşului, iarba ciutei, ciulinul. Vegetaţia saxicolă din etajul montan superior este foarte variată în raport cu lumina, expoziţia şi gradul de umiditate pe lângă cele mai răspândite specii, cum or fi: ochii şoaricelui, odoleanul, păiuşul, feriga de piatră, trasnicul există unele endimisme carpatice: clopoţei şi micsandra de munte, ca şi unele specii rare.

Etajul alpin. Dintre arboretele remarcabile din acest etaj menţioăm arboretul de pe brâul furnicii care cuprinde o serie de exemplare monumentale larice unice pe tot cuprinsul masivului; arboretul de larice cu yimbru de pe brîna mare a Jepilor, valea Jepilor şi Claia Mare, la 1750 m altitudine arboretele de larice de pe versanţii nordici ai Jepilor Mici, precum şi rarităţi de larice, delimită, de pe flancuri însorite ale văilor Seaca Jepilor şi Seaca Caraimanului. Vegetaţia pajiştilor de o deosebită bogăţie, prezintă un caracter mixt, cuprinzând atât elementele silvicole montane cât şi specii pe care le găsim şi în etajul alpin inferior. Dintre specii mai deosebite amintim: crinul de padure, coada cocoşului, măcrişul, iarba moale, miliţiana, omgul, nopticoasa, colţunul doamnei, tulichina, ştevia – endimism carpatic, ciuboţica cucului, genţeana – endimism Carpato – Balcanic, iarba ciutei, margareta, cruciuliţa.

Etajul alpin inferior. Tufărişurile de jnepeni, caracteristice pentru acest etaj, sînt foarte răs-pîndite mai ales pe versanţii nordici ai abrupturilor dinspre valea Prahovei şi dinspre Bran. De asemenea, rezervaţia cuprinde şi o bună parte din jnepenişurile de pe platoul munţi­lor Piatra Arsă, Jepii Mari şi Jepii Miei. Jnepenişurile ascund uneori una dintre rarele specii de arbuşti de la noi, şi anume Lonicera coerulea. Aceasta a fost găsită pe versantul nordic al Jepilor Mici, pe Brîna Mare a Coştilei, lîngă firul văii Albe, pe valea Gaura şi muntele Grohotişu, toate aceste staţiuni fiind cuprinse în cadrul rezervaţiei. Dar cel mai de seamă reprezentant al florei lemnoase din acest etaj este zimbrul {Pinus cembra), singura specie arborescentă care se ridică în zona alpină şi care reprezintă un relict glaciar cu răspîn-dire limitată la noi. în cadrul rezervaţiei principale, Pinus cembra se află în două staţiuni importante şi anume: primul pe versantul nordic al Jepilor Mici, sub Brîna Mare a Jepilor, la 1750 m, în punctul Creasta cu Zimbri, şi al doilea în valea Gaura, printre tufărişurile de jnepeni, la 1800— 1900 m altitudine, şi pe muntele Guţanu, între valea Gaura şi hornul Ţapului, în afară de acestea, se mai găsesc cîteva exemplare pe creasta nordică a muntelui Bucşoiu, deasupra văii Mălăeşti, la circa 1700 m altitudine.

Dintre asociaţiile de tufărişuri pitice, cea mai însemnată este Rhodoretumu-ul cu Rhododendron kolschyi ca dominantă, însoţită obişnuit de: firuţa , viţelarul , salcia pitică, cornutul, garofiţa , afinul , merişorul. Asociaţia se întîl-neşte mai ales pe versanţii nordici sau vestici, unde zăpada se aşterne tot timpul iernii, dar se topeşte relativ repede primăvara, pe soluri de tip podzol alpin. La altitudini mai mici sau pe versanţi mai luminaţi, Rhodoretumu-ul trece adesea într-un RhodoretoVaccinetum care mai întîlnim păiuşul, rotunjioara. În etajul alpin propriu – zis se întîlnesc cele mai interesante asociaii din tot cuprinsul Bucegialor. Aici sunt întrunite majoritatea elementelor specifice masivului, precum şi cele mai multe endemisme şi rarităţi floristice. Remarcabilă din acest punct de vedere este vegetaţia ce acoperă brînele, cîmpurile înierbate ce înlănţuie abrupturile stâncoase. Crestele ierboase şi brînele de pe versanţii abrupţi şi însoriţi sunt aproape în întregime sunt aproape acoperite de asociaţie de graminee, caracteristice pe soluri scheletice. Aceste Specii sunt faciesul, paiuşul şi feruţa. Dintre speciile însoţitoarte amintim: limba, ura, lîna caprelor, garofiţa – endemisme a Carpaţilor Meridionali. Cinci degete, sparceta – Endemism Carpatic, Unghia păsării, genţiana, Ghinţura, cimbrişorul – endemisme cazatic, vîrtejul pămîntului, campanula, ochiul boului. Se găsesc şi orhideele. Dintre speciile mai rare amintim făstuca porcii – endemism Carpatic raritate endemică pentru Bucegi – endemism Carpatic – Endemism pentru Bucegi şi Piatra Craiului – numai în Bucegi.